Versurile care urmează nu sunt tocmai digerabile pentru puritani. Sigur, fiecare înţelege ce vrea, în funcţie de vârstă (recomandabil de la 18 ani în sus), educaţie, stare de spirit.
Mărturisesc că, în ultima vreme, îmi vine să-i „citez” deseori pe băieţii cu pricina. Asta mai ales atunci când, din greşeală, calc în râvna oratorică „moale” a unor persoane care pierd prilejuri excelente de a-şi ţine gura. Este vorba de aşa-zişii „demontatori de mituri” naţionale, religioase etc. Ei se ocupă cu identificarea „exceselor” de interpretare, vezi Doamne!, cu asigurarea „igienei” noastre intelectuale. Oamenii cu pricina se erijează în curatori ai generaţiilor „credule”, infestate cu dogmatismul de stat. Ei inventează teme şi dezbateri care nu preocupă pe nimeni (în primă fază), oferind interpretări scandaloase. Asta pentru a atrage atenţia şi a compensa propriile lor dificultăţi de înţelegere a fenomenelor pe care le abordează. Temele şi dezbaterile în cauză sunt false, în majoritatea lor, şi, mai grav, adâncitoare de nelinişti mai vechi.
De pildă, vorbim despre „posibilitatea” eliminării simbolurilor religioase din şcoli, în condiţiile în care violenţa elevilor a depăşit limite greu de imaginat în urmă cu câţiva ani. Brusc, icoana din perete „răneşte” mai mult decât pumnul şi este mai „antieducativă” decât exemplul elevelor care practică videochat-ul erotic.
Ne mai trezim luând cuvântu’, aiurea-n tramvai, despre diferite personalităţi istorice, punându-le la îndoială realizările. E „la modă” să ne îndoim de orice, să fim „europeni” în (pre)concepţii şi să minimalizăm, uneori până la jignire, importanţa şi rolul unor simboluri ale istoriei naţionale. Chipurile, aşa demonstrăm că suntem relaxaţi, când, de fapt, nu facem altceva decât să demonstrăm că suntem flasci din punct de vedere moral.
Dar marele rău pe care îl fac românilor demolatorii de conştiinţe este că dezvoltă complexe de inferioritate printre tineri. Aceştia „află” că nimic din ceea ce au moştenit din generaţie în generaţie nu-i bun sau nu-i strălucitor - nici Ortodoxia, nici Ştefan cel Mare, nici Avram Iancu. E aproape ruşinos să spui că-ţi iubeşti ţara. „Ce, eşti ca Vadim Tudor?!”, sare imediat un „om de bine”, un curator al naţiunii.
Această atmosferă generală cloceşte individualismul românilor. Fiecare se retrage spre casa lui, spre cercul lui strâmt. În public ni se spune continuu că suntem proşti, ceea ce ucide în noi orice pornire de implicare civică.
May 23rd, 2011
De aici trag concluzia că oamenii nu sunt indiferenţi la ceea ce se petrece în ţara lor de origine. Îmbucurător, pe de o parte, dar trist, pe de alta. Trist pentru că tonul comentariilor este unul negativ. Nu sunt deloc puţini cei care ţin să menţioneze că se felicită pentru decizia de a pleca din România. Spun că preferă oricând înstrăinarea lipsurilor şi a nedreptăţilor de acasă şi se arată neîncrezători că pe aici se va schimba vreodată ceva în bine.
Umblând eu însumi prin lume şi văzând cum stau lucrurile prin câteva comunităţi româneşti, îndrăznesc să cred că sub scoarţa acestui pesimism se ascunde măcar un dram de speranţă. Chiar şi cei bine înşurubaţi în mediile occidentale îşi ţes, în taină, România lor, sperând că va veni vremea dacă nu să se întoarcă definitiv, măcar să-şi petreacă două, trei luni pe an acasă. Poate la pensie… Copiii lor, astăzi mici, se vor fi integrat de mult în societăţile aşezate din Vest şi este greu de crezut că vor mai fi simţind vreo atracţie faţă de ţara părinţilor lor. Dar, cine ştie…
Interesant şi tulburător, deopotrivă, este faptul că în afara graniţelor se urzesc proiecte pentru România (fie şi imaginare), în timp ce aici nimeni nu pare a mai fi dispus să mişte un deget. Resemnaţii rămaşi acasă nu prea au cunoştinţă de speranţa ascunsă a celor plecaţi. Româniile de dincolo nu se întâlnesc, deocamdată, cu România de aici, nici măcar în vis.
Dar ce s-ar întâmpla oare dacă toate acele Românii de dincolo s-ar uni, dacă acele speranţe risipite prin colţurile lumii ar fi strânse cu grijă de o mână de lideri responsabili? Azi e sâmbătă şi ne putem exersa în tihnă imaginaţia… Ştiu, e la fel de greu de crezut că se va întâmpla asta, ca şi scenariul reîntoarcerii în ţară a copiilor de emigranţi. Însă nu te costă nimic şi nu dăunează integrităţii psihice să-ţi închipui că lucrurile pot merge şi înspre bine. Eventuala reîntoarcere în ţară, chiar şi periodică, a românilor stabiliţi prin alte locuri ar putea aduce adevărata schimbare. Experienţele lor, exploatate cum se cuvine, ne-ar putea dărui tuturor, după un timp, România pe care ne-o dorim.
Din nefericire, „micile Românii” de peste graniţă sunt interesante pentru politicieni doar înainte alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. „Unirea micilor Românii” de afară nu interesează acum România dinăuntru.
May 16th, 2011
Unde au dispărut acele grupuri vocale de intelectuali care atrăgeau, deopotrivă, entuziasm (printre anticomunişti) şi ură viscerală (printre muncitorii ale căror fabrici urmau să fie vândute ca fier vechi)? Unde este freamătul care însoţea orice dezbatere publică?
Mă gândesc că un început de răspuns ar fi următorul: în aşa-zisele corporaţii româneşti. Adică în firmele care funcţionează în sedii „de sticlă” cu cel puţin trei etaje, unde se plimbă hârtii, unde se organizează şedinţe peste şedinţe şi unde se impun „targeturi”. Acolo unde se etalează ţinute „office”, cu excepţia zilei de vineri („Thank God It’s Friday!”), acolo unde se pleacă în „team buildinguri” şi unde se pun la cale petreceri obligatorii, de la care toată lumea încearcă să se eschiveze.
Aici s-au concentrat mulţi dintre tinerii care, în orice altă perioadă din istorie, ar fi constituit masa critică pentru reacţia la abuzuri şi pentru lupta împotriva imposturii.
Aceşti tineri au vârste între 20 şi 30 de ani, au obţinut relativ uşor diplome universitare şi vor să trăiască „repede”. Au nevoie de bani mulţi, de maşină de serviciu şi de funcţii sonore, de oarecare răspundere. Încearcă „să consume” cât mai multe persoane de sex opus şi cheltuiesc aproape tot ce au pentru o vacanţă în locuri exotice (în ambele cazuri, „urcă” poze pe Facebook). Îl citesc pe Donald Trump şi „socializează” la cafenele unde o apă plată costă cât bugetul de hrană pe o zi al unei familii de pensionari. Seara merg în cluburi unde pozează în vedete, beau whisky cu energizante şi aşteaptă ora la care patronul „dă drumul la manele”.
Ei se vor dezinhibaţi, pragmatici şi de succes. Adevărul este că sunt priviţi cu indiferenţă de cei care le alimentează fantasmele „capitaliste” şi, în multe cazuri, sunt simple dosare pe rafturile departamentelor de resurse umane („HR”, cum se spune acum). Nimeni nu-i ia în serios pentru că la uşile „corporaţiilor” stau la coadă alte câteva cohorte de „pragmatici”. Rulajul este asigurat.
Cei de la care se aşteaptă să pună umărul „la schimbare” sunt anesteziaţi de viaţa trăită repede, ca-n filmele 3D văzute în malluri. N-au timp să citească, să se autoeduce, să gândească. Pentru ei totul se întâmplă ACUM.
În majoritatea cazurilor, părinţii lor au reprezentat, vrând, nevrând, „clasa muncitoare”. În anii ‘90 n-au mai înţeles nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor şi nici n-au avut ce să le spună copiilor, adică viitorilor „corporatişti”. Fiecare a înţeles ce a vrut din viaţă, convins fiind că „până la urmă trebuie să te descurci”. Astăzi, ei există, consumă, dar nu înţeleg mai nimic, asemenea propriilor părinţi, odinioară. Chiar credeţi că are cineva interesul să-i scoată din lumea lor?
May 9th, 2011
De teamă să nu dramatizez inutil lucrurile, am cerut părerea unor apropiaţi, a unor persoane şi a unor personalităţi din diverse medii, a oamenilor cu sau fără preocupări intelectuale. În majoritatea lor, interlocutorii mei sunt buimăciţi de ceea ce trăiesc zi de zi. Atmosfera este în general apăsătoare şi uneori chiar sufocantă.
De când te ridici din pat dimineaţa şi până seara târziu, când pui din nou capul jos, te poţi aştepta la ce-i mai rău din partea celor cu care interacţionezi. Asta pe o scală unde privirile piezişe sunt prima treaptă, iar bâta în cap pe care o poţi încasa în trafic, ultima. Statul însuşi a devenit ameninţător pentru propriii cetăţeni. De la ridicatul maşinilor, în mod abuziv, de pe străzile Capitalei (în condiţiile în care nu amenajezi locuri de parcare) şi până la hăituirea fiscală a firmelor care au avut „tupeul” să supravieţuiască până acum, totul pare a fi împotriva ta, simplu cetăţean, plătitor de taxe şi impozite.
La răstimpuri, deschizi televizorul şi te minunezi de importanţa pe care o acordă faptului divers şi grotescului unele „capete luminate” din redacţii. Te minunezi până ajungi să te obişnuieşti cu asta. Ar fi ridicol să pretinzi responsabilitate la întocmirea programelor informative. Cum adică?! Dăm publicului, gata rumegate, chiftele mondene, scene burleşti cu umanoizi eşuaţi în politică, accidente îngrozitoare petrecute pe şosele şi sinucideri. Să vadă lumea, să palpite, să mulţumească cerului că nu s-a aflat ea în locul celor mutilaţi sau, dimpotrivă, să-şi roadă unghiile de ciudă că nu va ajunge niciodată la Miami sau pe nu-ştiu-ce insulă exotică, alături de vreo „Veneră” autohtonă!
Pe scurt, peste tot se cultivă neliniştea, teama, furia. Ca bonus, ţi se gâdilă dorinţele ascunse. Efectele „lucrului” cu instinctele primare se arată desluşit pe stradă şi în alte spaţii publice.
Egoismul şi incertitudinea nasc ură şi dorinţă de revanşă. De aici şi până la dezintegrarea socială nu mai e decât un pas. Să-l fi făcut deja?
May 2nd, 2011
Aproape la fiecare pas îţi vine să judeci cu asprime, să înjuri apăsat, să plăteşti poliţe. Suntem mereu în gardă, gata de ripostă. Primim o palmă, dăm în schimb „jumătate”. Adică un pumn.
Trăim vremuri în care cuvântul „îngăduinţă” şi-a pierdut sensul. Cu cine să mai fii îngăduitor? Cu vecinul care ascultă manele cu sonorul dat la maximum până în viul nopţii? Cu „dobitocul” care-ţi taie calea în trafic sau care depăşeşte coloana de maşini staţionată la semafor? Cu şeful incompetent şi abuziv care-ţi amărăşte fiecare clipă din cele opt ore petrecute zilnic la serviciu? Cu duduia de la ghişeul unde îţi plăteşti facturile, care intră în „pauză de masă” pe durată nedeterminată? Cu demnitarul care te păcăleşte periodic că ţara mai are un pic şi iese din recesiune? E cam greu… Mulţi ar spune că-i imposibil. Şi, totuşi, se poate.
Nicio secundă nu ne gândim la situaţia celui pe care îl detestăm. De ce obiectul mâniei noastre procedează aşa? Dacă, printr-o minune, ne trece prin minte o asemenea întrebare, preferăm un răspuns facil: „Pentru că-i dobitoc/nesimţit/lipsit de caracter”. Sau poate chiar toate la un loc. Deci, şo pe el! Să-i dăm la oase, să-l desfiinţăm! Schimbăm ceva cu asta? Absolut nimic. Mâine o luăm de la capăt.
Dar dacă, în rarele momente în care mai stăm de vorbă cu noi înşine, ne-am raporta la propriile fapte cu aceeaşi asprime cu care ne „executăm” adversarii de conjunctură? Am constata, poate, cu uimire, că avem aceleaşi beteşuguri sufleteşti. Beteşuguri pe care le mascăm cu mai multă sau cu mai puţină abilitate. Am vedea lămurit peisajul buruienos al sinelui, locul unde ne „sacrificăm” duşmanii, „la întuneric”. Am înţelege că şi noi, la rându-ne, suntem „sacrificaţi” în astfel de locuri şi că, laolaltă, contribuim la schizofrenia lumii de azi.
A te pune niţel în locul celuilalt înseamnă să fii puţin boier. Înseamnă să te dai un pas în lături, să priveşti imaginea de ansamblu. Merită măcar să încercăm.
Boieria nu e înnăscută şi nu se poate cumpăra. Se dobândeşte prin exerciţiu.
April 26th, 2011
Dacă ţinem seama de această definiţie - poate incompletă -, rezultă că foarte mulţi dintre aşa-zişii politicieni români au trăsături ale unui regn anume, nicidecum ale „Homo sapiens sapiens”. Televiziunile se întrec în a ne convinge că aşa stau lucrurile. Zi de zi.
Deşi am fost martor la multe momente penibile petrecute în spaţiul public, de-a lungul anilor lucraţi în presa centrală, astăzi nu contenesc a mă minuna de ceea ce văd. Vă jur că nu exagerez câtuşi de puţin. Îmi doresc, stimaţi cititori, să fi trăit dumneavoastră în locul meu câteva astfel de clipe cu „oameni importanţi” după care să încercaţi a mă contrazice. Cert este că domniile voastre au acum nefericitul prilej de a privi şi a înţelege (dacă vor) mult mai multe decât am privit şi am înţeles eu în zece ani.
Pe vremea mea, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel, nu existau saltimbanci oligofreni cultivaţi cu obstinaţie de către partidele aflate la putere. Sau, mai bine zis, nu existau maimuţe de serviciu. Nu orice analfabet nespălat avea acces la televiziuni şi înseşi televiziunile nu acceptau să li se livreze astfel de ipochimeni. Cu alte cuvinte, înainte vreme, era obligatoriu măcar să arăţi a om şi să ştii să minţi frumos. Acum, această barieră a fost sfărâmată. Mai întâi, de partidul aflat la putere, apoi, de toate celelalte. Din cauza asta nu mai există dezbatere publică. Persoanele care ar mai avea câte ceva de spus se ţin departe de emisiunile televiziunilor, de teamă să nu-şi asocieze imaginea cu diverşi urangutani, trimişi în platou pe bază de listă de partid.
Lucrurile sunt mult mai grave decât par a fi la prima vedere. Diriguitorii jurnalelor de ştiri şi cei ai talk-show-urilor cred că, lăsându-l pe X sau pe Y să se producă grotesc în faţa telespectatorilor, împuşcă doi iepuri dintr-un foc. Unu la mână, audienţa este garantată; doi la mână, fac de râs partidul care a trimis măscăriciul în studio. Nimic mai fals! Publicul de calitate (mult mai numeros decât cred unii) va renunţa definitiv să mai urmărească respectivele emisiuni, iar paiaţele în cauză vor căpăta suficientă notorietate pentru a fi chemate, în scurt timp, la emisiuni „de gen”, cu pseudovedete.
Nenorocirea este că pentru emisiunile autohtone cu „vedete” nu există o contrapondere. Sau dacă există câteva emisiuni de calitate, acestea sunt expediate la ore cu audienţe minime. Adică tinerii în formare nu au aproape nicio şansă de a vedea la televizor şi pe altcineva. Aşadar, maimuţele/măscăricii/paiaţele dau, zilnic, „reţeta succesului”: prostie crasă plus tupeu plus bani de provenienţă incertă. Aceste caricaturi sunt adevăraţii (de)formatori de opinie. Maimuţele săritoare dintr-un studio TV într-altul au ajuns să ne spună că sărăcia e bogăţie şi că minciuna sfruntată e adevăr curat.
April 18th, 2011
Am bucuria de a oferi găzduire pe blogul meu unui text scris de o bună prietenă, Nora Iordache, soţia Părintelui Mihai de la Biserica Olari.
Nora şi Mihai sunt doi tineri care au ales să se implice în schimbarea societăţii româneşti, luându-şi-L drept aliat pe Cel de care uităm adesea în viaţa de zi cu zi - Dumnezeu. Împreună cu Părintele Antoniu, de la aceeaşi biserică, au reuşit să pună pe picioare tot felul de proiecte destinate celor mici, aflaţi în diverse nevoi.
Vă recomand spre lectură textul de mai jos, cu speranţa că vor prinde viaţă din ce în ce mai multe iniţiative de acest gen.
“Am avut de multe ori sentimentul, trecând poarta unei mănăstiri, spre exemplu, la Techirghiol, la Râmeţ sau Arnota (încercaţi şi veţi vedea), că se poate să mai existe şi o altfel de lume, o altă drămuire a vremii, mai ordonată şi cu mai mult sens în curgerea sa.
Un fel de altă cale de a-ţi cântări nevoile şi, scuzaţi-mi plastica exprimare, apucăturile. După o dreaptă judecată, am putea ajunge la concluzia că ne trăim mare parte din existenţa noastră precară, apucând, fie că vorbim despre jalnica cutie cu lapte reciclat, produs de “vaca mov”, fie că vorbim despre norocul metamorfozat în cartonaş alb-albastru, în care orele şi anii pierduţi prind forma unor cifre goale, înşirate anapoda de o minte zdrenţuită, care, într-o ultimă încordare a reuşit să mai producă doar un: bingo!
Acolo, în petecul acela de lume, dimensiunile existenţei noastre se recompun, între chemare şi nevoi, iar dacă încercaţi a vă prinde într-un astfel de exerciţiu, veţi constata probabil, că ne trebuie mult mai puţine lucruri pentru a fi fericiţi, asta pentru aceia ce cred că fericirea se poate şi ea apuca, fiind un drept al nostru, deşi, chiar de la Thomas Jefferson începând, fericirea, în materie de drepturi, se mărginea la căutări (pursuit of happyness).
Şi atunci, ce am găsit dincolo de acele porţi? Acelaşi răspuns pe care Nicolae Steinhardt îl descoperise la Pascal: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Spune Mântuitorul Hristos, adresându-se necredinciosului şi căutărilor sale. Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).
Ei bine, încercăm şi noi să găsim un loc, căutărilor noastre, la Biserica Olari, într-un colţ de Bucureşti, căci dacă nu veţi da la o parte perdeaua de betoane înlănţuite pe Calea Moşilor, nu ne veţi putea găsi. Cu ceva timp în urmă, până în 1982, demersul pelerinilor era mult mai facil, Biserica se afla în mijlocul bulevardului de azi, iar până la sfârşitul sec. XIX, era înconjurată de chilii, şcoală şi cabinete medicale.
Era greu la acea vreme să găseşti un ctitor care să nu dorească să se ocupe de suflet, trup şi minte în aceeaşi măsură. Era greu să găseşti un conducător de comunitate ale cărui aspiraţii să nu fie legate de soclul unei statui, pe ale cărui margini s-ar fi găsit cel puţin o zicere despre propăşirea neamului. Biserica însăşi este un exemplu de rezistenţă, de două ori translată, în 1982 şi 1983, ea a reuşit să supravieţuiască cizmei comuniste. Minune a tehnicii veţi spune, ciudat, căci arhitectul prin care s-a reuşit performanţa mutării unei clădiri de 1700 de tone , dă „vina” pe Dumnezeu.
Schimbarea nu poate veni decât din noi
Partea cea mai frumoasă a acţiunilor Bisericii Olari nu rezidă în ceea ce dăm, ci în ceea ce primim. Primim cu fiecare ocazie din bucuria şi entuziasmul copiilor din familia bisericii - sunt în număr de aproximativ 60 de copii, cu vârste între 5 şi 16 ani.
Organizăm împreună cercuri de pictură, miercurea, la orele 13.30, avem o trupă de teatru „Scăpărici”, şi una de dansuri populare folclorice. Ne dorim să continuăm în felul acesta cu o trupă de instrumentişti, un atelier de olărit, de croitorie şi unul de sculptură, pentru că sunt, în mijlocul copiilor talente ascunse, ce aşteaptă să fie descoperite. Visăm cu ochii deschişi, la vremuri în care, cu ajutorul Domnului, vom putea aduce oameni care să povestească, să ne citească şi să vorbim despre lucrurile cu adevărat importante.
Până atunci, lumea noastră, a Bisericii Olari, se împarte între câmpurile de luptă ale Imperiului Roman şi pergamentele bibliotecii din Pergam. Trupa „Scăpărici” are reprezentaţii de un real succes în mijlocul celor ce doresc să îşi acorde răgazul unui popas în lumi uitate. Veţi putea să descoperiţi, fără pretenţia artistului consacrat, avântul autentic al micilor actori, care se transpun cu atâta uşurinţă în starea de erou, sfânt sau înţelept încât te fac să te întrebi cine dă şi cine primeşte, acolo, în mijlocul lor. Motto-ul nostru este să FACEM ceva, „să facem ceva din nimic” şi în felul acesta, ne pictăm decorurile, le şi construim, doamna Elena şi doamna Iordana ne fac costumele, un vecin aduce un scaun, Corina ne face repede două afişe şi în felul acesta, mic şi mare reuşim, reuşim să alcătuim familia Bisericii Olari.
Sunt copii deosebiţi, inclusiv prin simplitatea şi modestia dorinţelor lor (de Crăciun au cerut Moşului sănătate, penare şi creioane colorate, iar în momentul în care am insistat să mai adauge şi alte dorinţe, au scris căciulă, mănuşi şi fular). Unii participă la olimpiade, alţii îşi doresc să cânte, să danseze sau să călătorească – încercăm să le arătăm importanţa învăţăturii, încercăm să îi încurajăm, să le fim alături în cele mai mărunte aspecte ale vieţii. Ne dorim să putem să oferim mai mult, este nevoie de modele, de modele de oameni care au reuşit în viaţă prin seriozitate, prin muncă şi cinste, în meseriile lor. Este nevoie de perspectivă.
Dacă dumneavoastră vi se pare ceva firesc să va suiţi în maşină şi să plecaţi în week-end undeva, în afara oraşului, ei bine, pentru ei acest lucru este aproape imposibil. Visăm să putem organiza împreună tabere de olărit, excursii culturale, să putem să punem în mişcare proiecte care să compenseze toate aceste lipsuri.”
Eleonora Iordache
April 7th, 2011
Eu unul m-am tot gândit şi cred cu tărie că, astăzi, nimicurile domină autoritar viaţa românilor. Iar presa a dezvoltat o complicitate vicioasă cu furnizorii de nimicuri, eludându-şi misiunea.
Mărturisesc şi faptul că, din ce în ce mai des, am clipe în care regret anii petrecuţi în ceea ce dumneavoastră numiţi generic „presă”. De ce? Pentru că am crezut (şi încă mai cred) că rolul ziarelor, atâtea câte au mai rămas, al radiourilor şi al televiziunilor este acela de a forma publicul. Funcţia de informare ar trebui să slujească acestui scop.
Nu ai dreptul (moral) de a livra lumii baliverne sau bazaconii. Asta pentru că, mai devreme sau mai târziu, toate acestea se vor întoarce îndoit împotrivă-ţi. Stimulezi dezvoltarea unui public submediocru, pavlovian şi, implicit, nestatornic. Acest public se va deplasa mereu spre locul unde se aprind simultan mai multe „beculeţe”. Cu alte cuvinte, îţi tai craca de sub picioare şi decredibilizezi breasla căreia îi aparţii.
Sigur, aşa este, lumea savurează bazaconiile, însă nu pregetă în a-l judeca fără milă pe „expeditor”. La fel de nocivă este şi aplicarea „teoriei” potrivit căreia lupta pentru audienţă te obligă la compromisuri calitative. Nimic mai fals! Mai degrabă comoditatea, nepriceperea sau educaţia precară ale celor care filtrează subiectele reprezintă cauza „chiflelor” de presă. Scandalurile de alcov nu te forţează să-ţi pui mintea la contribuţie. Nici exhibarea prostiei şi a mitocăniei.
Dar ca ziarist ai nevoie şi de caracter. Faci parte din societate, nu eşti deasupra ei. Ceea ce e rău pentru altul, e rău şi pentru tine. În plus de asta, orice afacere - pentru că presa poate fi o afacere profitabilă! - nu durează dacă nu o construieşti cu onestitate. Vânătoarea de câştiguri rapide îţi vlăguieşte business-ul şi în cele din urmă îl distruge.
E simplu: de bunăstarea celorlalţi depinde propria-ţi bunăstare, inclusiv cea cognitivă. Ridicarea ştachetei în selecţia şi abordarea diferitelor evenimente ar genera profituri nebănuite de către cei rămaşi captivi între nuri şi accidente sângeroase. Ce-i drept, asta cere efort intelectual şi răbdare. Dar cred că merită.
April 4th, 2011
Astăzi oamenii mint şi de nevoie.
Convenienţele sociale te obligă deseori să ascunzi adevărul sau, în cel mai bun caz, să-l cosmetizezi. Nefăcând-o, te autoexcluzi din societate. Un simplu exerciţiu de sinceritate cu noi înşine e suficient pentru a recunoaşte asta. În taină, bun înţeles.
Poate că monahii sunt singurii care îşi mai permit să nu mintă, într-o lume a minciunii vitale şi a adevărului multiplu. În rest, ne minţim între noi continuu -pe stradă, la şcoală, la serviciu, la televizor, acasă. Minţim cu privirea, cu vorba, cu fapta. Cu naturaleţe sau cu stângăcie. Cu disperare sau cu detaşare.
Dar, în mod paradoxal, românii nu se mint pe ei înşişi, chiar dacă se mint unul pe celălalt. În taină, cum spuneam, nu puţini sunt aceia care stau cu lumina aprinsă la etajul propriei conştiinţe. Referindu-se la cei din jurul lor, „conştienţii” vorbesc impersonal despre cusururi, orgolii, metehne, nepăsare, desolidarizare şi multe altele. Ei se autocondamnă prin intermediul celorlalţi. Se lasă corigenţi la examenul propriei conştiinţe. Dar numai ei o ştiu. La urma urmei, e omeneşte…
Cam aşa procedează şi „pedagogii publici” ai vremurilor noastre. Lucrul de căpătâi este că ei înşişi sunt un produs al societăţii care le cauzează angoase. E limpede că greşelile lor sunt în consonanţă cu ale noastre, ale oamenilor obişnuiţi. Dar „a demonta fără a pune nimic în loc” este mottoul zilei.
Acum stăm alături de istorie şi ne ocupăm de mărunţişuri - divorţuri mondene, şpăgi mărunte, personulităţi politice, fapt divers. Pierdem trenuri după trenuri certându-ne în mijlocul peronului. Încotro vrem să ne îndreptăm? Cu cine e mai bine să pornim la drum? Dumnezeu ştie…
Problema noastră este de natură psihologică. Suntem dispuşi să ne recunoaştem neputinţele -şi chiar să le amplificăm -, dar de aici încolo nu mai facem nimic. Exersăm autoflagelarea colectivă. Ne credem bolnavi incurabili şi savurăm clipa aşa cum putem.
Repetându-ţi mereu că eşti bolnav, ai toate „şansele” să mori. Ar fi util ca pedagogii publici să-şi ia concediu o vreme. La întoarcere poate vor găsi alt popor, ceva mai dezinhibat. Invers, din nefericire, nu prea se poate.
March 28th, 2011
Bun înţeles, generalizările sunt nesuferite. Nu este vorba despre toţi oamenii. Aţi bănuit probabil că mă refer la aceia înlăuntrul cărora demnitatea, ca noţiune, nu intră în rezonanţă nici cu mintea, nici cu sufletul. Pentru acest soi de vieţuitoare, traiul tihnit şi aparenţele sociale sunt totul. Încolo, orice li se pare negociabil.
Mai grav este atunci când astfel de oameni, folositori la te miri ce matrapazlâc, o zbughesc din cotloanele unde-şi urzesc trebuşoarele, direct spre piaţa publică. Acolo, în hărmălaie, printre negustori şi saltimbanci, găsesc şi ei câte-o estradă numai bună să-şi facă numărul. Cântă fals, la comanda unor baghete invizibile, iar zgomotul de fond le prieşte. Sâcâie timpanul, doar-doar i-o băga careva în… seamă. În general, nu merită să le dai atenţie pentru că îşi iau nasul la purtare. Alteori, profilactic, e bine să-i uşuieşti spre ungherele de unde au scos capul.
Ca să n-o mai lungim, şobolanii de vocaţie au trecut meteoric, şi în această săptămână, prin faţa reflectoarelor publice, cu prilejul zilei naţionale a Ungariei, sărbătorită cu mare fast în România. Poezii înflăcărate, dănţuiri în stradă, cai albi, steaguri, personalităţi istorice româneşti „spânzurate” şi, colac peste pupăză, o nevastă de ambasador încinsă (sufleteşte) de evenimente. Pe scurt, o butaforie care creşte parcă, de la an la an, în dimensiuni. Şi asta, carevasăzică, într-o Europă a unităţii, a graniţelor desfiinţate şi a perspectivelor unei politici externe comune.
Ca un făcut, atitudinea părţii române s-a situat iarăşi între pantalonii lăsaţi în vine şi carotida umflată caragialesc. Vinovaţi au fost, deopotrivă, şi cei de la Putere, şi cei din Opoziţie. Primii n-au reacţionat la festivalul de jigniri la adresa statului român, de frică să nu-şi pericliteze firava şi nesincera alianţă cu UDMR. Ceilalţi au scăpat un alt bun prilej de a tăcea, aruncând în derizoriu o chestiune ce devine supărătoare - mentalitatea de secol XIX a unor extremişti din Harghita şi Covasna, stipendiaţi din surse obscure.
Dar totul s-a transformat într-un coltuc bun de ros pentru alţi şobolani. Ciugulitori din palma stăpânilor de circumstanţă s-au grăbit să amestece lucrurile, ca şi cum la baza întregii poveşti ar fi stat „teama ancestrală” a românilor că „li se va fura Ardealul”. Evident, o prostie. În fapt, e vorba despre dispariţia demnităţii şi a bunului-simţ în societatea românească actuală, inclusiv în localităţile în care maghiarii sunt majoritari. Asta au dovedit-o, pe rând, Puterea (din care face parte şi UDMR), prin tranzacţionarea oricărui lucru susceptibil de a-i aduce beneficii, chiar şi a intereselor naţionale, şi Opoziţia, prin politicianismul ieftin şi lipsa de soluţii.
March 21st, 2011
Previous Posts
