Posts filed under 'Media'
Aveţi perfectă dreptate. Nu e prima oară şi nu va fi nici ultima când lumea va înghiţi pe nemestecate propunerea Americii pentru ce ar fi bine să vedem sau nu la cinema. Sigur, aşa cum spuneam, cu rezerva că nimeni nu ne obligă să pierdem vremea cu Oscarurile, asta fiind o treabă pur americană. Dar oare chiar e doar americană? Nu cumva, vrând-nevrând, suntem obligaţi să asistăm la aceste spectacol cu bune şi cu rele? Ba da. Aşadar, ce ne facem? Acceptăm în tăcere ce livrează Hollywood-ul sau comentăm la supărare?
March 10th, 2010
Ştiu, au mai spus-o şi alţii. Premiile Oscar de anul ăsta au fost cel puţin ciudate. Ca să nu zic altfel. Zău că îmi vine să folosesc un cuvânt urât când mă gândesc la “The hurt locker”! Mai bine mă abţin. Rămân la “ciudat”, termenul cuminte.
Totuşi, chiar nu înţeleg cum au putut americanii (până la urmă ei dau Oscarurile, noi eventual ne batem capul cu ele!) să premieze ceva aşa de banal ca “The hurt locker”. Nu tu surpriză, nu tu personaje, nu tu scenariu, nu tu efecte speciale, nu tu idei, etc. etc. Recunosc, bombardat de marketingul indus sau nu, am sacrificat două ore din viaţă (şi de somn) pentru a vedea pelicula mult-lăudată. Rău am făcut!
Parcă mi se derula în faţa ochilor un documentar cu personaje fictive. Pentru mine, cinefilul fără patalama, filmul ăsta nu merită nici măcar “Zmeura de tinichea”, darămite “Zmeura de aur” - care se acordă pentru rateurile cinematografice. Asta am simţit după ce am văzut în chinuri “The hurt locker”. Ştiu, americanii sunt sensibili la dramele din Irak, la drama SUA. Ok, dar am văzut zeci de filme pe tema asta, cu zece clase peste cel care a înhăţat Oscarul acum. Pe cuvânt dacă dibuiesc vreo explicaţie de Doamne-ajută!
Iar “Avatar”! Păi creaţia lui Cameron cred că merita de 1.000 de ori mai mult premiul cel mare. Nu neapărat pentru efecte speciale, 3 D, etc. Unora nu le-a plăcut nici “Avatar”. Motivul - ar fi o poveste fără substanţă. Mie mi-a plăcut. Ca imagine, dar şi ca mesaj. Fiecare extrage ce vrea din ce vede. Pe mine m-a prins ideea despre cum poate muri viaţa sub cizma (tancurile, roboţii, navele, etc.) civilizaţiei. Alţii au dedus altceva din sustraturile peliculei. Dar chiar şi ei admit că e distanţă de la cer la pământ între “Avatar” şi “The hurt locker“.
Iar dacă fac o comparaţie cu anii trecuţi (superfilme “Vagabondul milionar” şi Uimitoarea poveste a lui “Benjamin Button“!), atunci distanţa asta nu e de la cer la pământ, ci de la galaxie la galaxie. Ca să rămânem în peisajul din “Avatar”…În fine, aşa cum ziceam, americanii au gusturile lor, filmele lor, premiile lor. Noi avem doar privilegiul să le comentăm. Aşa că zic şi eu: anul ăsta Oscarul a fost o bătaie de joc. Na, c-am devenit mai rău! Dar nici n-am cum când mă gândesc că am pierdut două ore din viaţă urmărind “The hurt locker”…
March 9th, 2010
Noi aşa ne dorim. Nici n-ar mai fi multe capitale de judeţ de acoperit. Este şi în plan aşa că hai să avem puţină răbdare, să ne facem bine socotelile şi să vedem ritmul de dezvoltare şi momentul oportun. Deocamdată, suntem foarte mulţumiţi de primele cifre furnizate de SNA pentru doar primele 14 ediţii ADS. Iar asta ne obligă la mai mult. Baftă!
February 15th, 2010
Circulă pe net varianta “pe repede înainte” a destăinuirii unui jucător de la Steaua despre balamucul din vestiarul echipei. Interviul cu vocea distorsionată a jucătorului a fost difuzat duminică noaptea, la DigiSport, în emisiunea Fanatik, de către moderatorul Horia Ivanovici.
Băieţii deştepţi ai spaţiului virtual au luat înregistrarea de la Digi, i-au mărit viteza, iar ce a rezultat seamănă foarte mult cu vocea lui Ivanovici. Altfel spus, dacă aşa e, Ivanovici s-a înregistrat pe el însuşi lăsând de înţeles că vorbele sunt de fapt ale unui stelist terorizat de Gigi Becali care nu are curajul să iasă în public. Plecând de la ideea că Ivanovici chiar avea declaraţia unui fotbalist care nu voia să îşi asume public niciun cuvinţel, se pune întrebarea dacă procedeul ales este corect sau nu dpdv jurnalistic. Colegii mei de la site www.adevarul.ro sunt de părere că nu. Sunt de acord cu ei. De ce? Pentru că nu ai nevoie de un ambalaj mincinos ca să scoţi la iveală un adevăr dureros. Producătorii emisiunii puteau pur şi simplu să transcrie simplu cuvintele jucătorului pe aşa-numitele ”cartoane” , binecunoscute în practica TV, iar apoi cineva din studiou să citească vorbele fără bătăi de cap. Cercul se închidea cinstit.
Oamenii de la Digi Sport neagă însă “făcătura”. Greu de demonstrat, într-adevăr, că Ivanovici este omul din spatele benzii audio. Dar la fel de bine se poate spune că vocea de pe bandă seamănă foarte mult cu cea a moderatorului de la “Fanatik”. Concluzia rămâne: dacă moderatorul de la Digi a măsluit înregistrarea, atunci a procedat incorect şi imoral! Jurnalistic, dar şi uman. Gigi Becali va sări probabil ca ars. Are acum muniţie să tragă: “Păi, da, iată cum mă sapă ziariştii cu situaţia de la Steaua. Inventează orice numai să-i întărâte pe suporteri împotriva mea”. Corect. Are de ce să facă scandal pe tema asta. Dar fondul problemei, criza de la echipă, nu se schimbă.Mai ales că, potrivit ”Gazetei” de azi, antrenorul demis, Cristiano Bergodi, a confirmat integral conţinutul dezvăluirii de pe banda dubioasă de la “Fanatik”.
September 22nd, 2009
Am citit cu sufletul la gură interviul “2 plus 1″ din “Adevărul” cu Cristian Tudor Popescu, făcut de Ovidiu Nahoi şi Ion Ioniţă pe când mă aflam în concediu. M-a surprins.
Mărturisesc: mă aşteptam la un CTP în nota obişnuită. Virulent, gata să “radă” tot atunci când viaţa publică îi pune pe tavă carne de tun. Dimpotrivă. Am descoperit un CTP mult mai ponderat decât l-au consacrat anii ‘90, dispus chiar să regrete tonuri mai acide faţă de unii politicieni. Citiţi cele două pasaje pe care le redau în continuare pentru a înţelege mai bine ce vreau să spun:
” (…) Cum a fost la emisiunea cu Crin Antonescu. A fost un tsunami pe internet. A fost o reacţie de desfiinţare a acestui om pentru că, mamă, i-a tras-o Popescu! Pentru că îl rugasem să facă o prezentare în engleză. Am revenit şi am spus că reacţia lui Crin Antonescu a fost de bun-simţ, a zis că nu ştie limba engleză.
Eu nu eram deloc agresiv, i-am spus că poate în franceză, şi a vorbit într-o franceză acceptabilă. El a avut o reacţie cinstită. Unii au avut reacţia asta: bă, prost e ăsta! Aşteptau o comportare ghiolbănească, de tipul: engleză să vorbești tu cu familia ta, eu, cu poporul meu, vorbesc românește. Ar fi prins la popor. Regretau că nu s-a comportat aşa. Deci mă duc acasă, mă duc la Pro Cinema (…)”
„Regret violenţa cu care l-am atacat pe Emil Constantinescu“
“(…) Există o persoană, sau, dacă mă gândesc bine, pot fi mai multe în cazul cărora regret violenţa cu care le-am atacat. Mă gândesc uneori că am fost prea dur cu Emil Constantinescu.
Omul ăsta măcar este un om serios, nu practică bășcălia. Am ajuns să preţuiesc mult această calitate. Are defecte, dar şi el şi Ion Iliescu au această calitate, sunt oameni serioşi. La bășcălia pe care o vedem în jur, ajung să regret, de pildă, că am fost violent cu Emil Constantinescu. Nu înseamnă că retrag ceva din ce i-am spus în legătură cu greşelile grave pe care le-a făcut (…)”
Citatele de mai sus nu-i vor fi mulţumit probabil pe destui cititori şi ziarişti însetaţi de “sânge pe pereţi”, ca să-l citez pe CTP. Dar cu siguranţă i-au sensibilizat pe aceia care nu se aşteptau la o reacţie de tipul ăsta din partea unui comentator obişnuit să dea cu barda. Pe mine, personal, m-au impresionat francheţea şi spiritul de corectitudine.
Sunt convins că lui Cristian T. Popescu nu i-a fost uşor să dea timpul înapoi şi să regrete vremurile în care îl toca mărunt pe Emil Constantinescu. Nu, sigur că nu. Dar prin regretele sale sincere a reuşit să învingă un mare duşman: orgoliul. Din cauza orgoliului România de azi e tot mai sfâşiată. Noi, ca jurnalişti, prin dorinţa de “le-o trage” politicienilor (multora dintre ei, pe merit) am contribuit la escaladarea discursului radical, băţos, intolerant. Greu am retractat. Nu ne-a permis orgoliul. Cum să facem noi pasul înapoi? Am luat în serios puterea cuvântului în general când ne-a interesat să ne plasăm propriile mesaje, să fixăm ţintele şi să tragem la foc automat.
De ce m-am oprit asupra vorbelor lui Cristian Tudor Popescu. Pentru că vorbele celui desemnat cel mai cunoscut jurnalist român contează pentru felul în care modelează. Pentru un public însetat de “sânge pe pereţi” e simplu să-i dai ce vrea: atacuri şi limbaj violent. Cu cât o faci mai drăcos cu atât devii mai popular. Asta garantează violenţă pe generaţii înainte.
Este exact ce nu realizează Becalii&comp atunci când jignesc la drumul mare şi încurajează spirala înjurăturii ca sport naţional. Mult mai greu e să înoţi împotriva curentului. Să le spui amatorilor de ghiolbaneală că nu merge la infinit. Că nu duce nicăieri. Sau că duce la haos şi scandal generalizat. Să te cheme CTP, să ai tăria să-ţi recunoşti excesele, ba chiar să încerci să stai tot mai departe de limbajul nervilor, asta da fribră de om responsabil! Mă bucur că tocmai am citit cel mai bun interviu dat de CTP presei din România. Unul de onoare.
September 8th, 2009
Am citit interviul din EVZ cu Radu Moraru, pe care îl puteţi accesa aici. Interesant. Nu m-aş fi aşteptat ca “Naşul” să intre în jocul loviturilor reciproce. Cel puţin aşa a lăsat impresia până acum. Că îl lasă pe preopinent să spună ce-i trece prin… gură la ”În gura presei”.
Mai ales că pentru Badea înjurătura (a se citi eufemistic acest cuvânt) este specialitatea casei. Şi aici greu îl poate dovedi cineva. Pe de altă parte, dincolo de excesele sale de prost gust (cel cu Patapievici a fost într-adevăr grotesc), Mircea Badea are calităţi pentru jobul de la Antena 3. Practic, nu are rival pe genul ăsta de emisiune tip “one man show”. Iar parte din succesul său se datorează atacurilor, înţepăturilor, înjurăturilor adresate chiar concurenţei. “Naşul” n-a scăpat nici el de tiradele spumoase ale lui Mircea Badea şi i-a răspuns pe stilul lui Badea. Cum vi se pare această dispută? Cine are dreptate: Badea că zice sau Naşul că răspunde?
September 7th, 2009
Marius Tucă scrie pe pagina de internet a ziarului pe care îl conduce că articolele din Adevarul şi Adevărul de seară sunt execuţii de presă. Oare aşa să fie?
Nu înţeleg, sincer vorbind, la ce se referă Marius Tucă atunci când vorbeşte de “execuţiile de presă”! Personal, îi pot înţelege eventual supărarea. Nu e plăcut să ajungi pe prima pagină a celui mai vândut ziar de calitate drept exemplu negativ pentru societate. Omeneşte vorbind, chiar îmi pare rău pentru postura nefericită în care a fost surprins şeful Jurnalului Naţional. Dar, pe de altă parte, un jurnalist de talia lui Bogdan Oprea nu putea rata subiectul. Pur şi simplu, se afla în locul şi la momentul potrivit (sau nepotrivit, din punctul de vedere al lui Marius Tucă). Atunci, reporterul din redactorul şef adjunct al Adevărului de seară a rupt lanţurile! Supersubiect să îl prinzi pe Tucă parcându-şi maşina pe plajă! Treabă de ziarist pur-sânge.
Spun că nu înţeleg reacţia lui Marius Tucă pentru că echipa noastră de pe litoral a încercat să obţină un punct de vedere de la subiectul articolului încă de la ora 7.30 din preziua apariţiei primului articol! De fapt, din câte înţeleg, Marius Tucă a fost chiar deranjat că a fost sunat aşa devreme spunând că “în 20 de ani de presă eu nu mi-am permis să sun pe nimeni la ora asta”. (Mă rog, depinde cum vezi presa. Eu, ca exemplu, când lucram la BBC, sunam şi mai devreme diverse personaje pentru a le prinde punctul de vedere înainte de emisiunile matinale. Sigur că nu erai fericit să deranjezi oamenii dar conta enorm pentru acurateţea informaţiilor).
Revin. Marius Tucă - subiectul a fost sunat nu o dată, ci de mai multe ori. Ca atare, nu cred că se referă la Adevărul când vorbeşte de “execuţiile de presă”, ci probabil la cei pricepuţi în astfel de practici suburbane. Mai execuţie de presă mi se pare jignirea adusă de Tucă autorului principal al articolului: “Băi, jegosule, te ţin eu minte!”. Doi la mână - reacţiile şefului JN arată cum poate rămâne un jurnalist cunoscut cu percepţiile despre meseria asta undeva în anii ‘90. Câtă vreme ai încălcat regula (parcatul de plajă, în cazul nostru), plăteşti chiar dacă ai câştiga premiul Pullitzer! Indiferent cât de mare sau mic ziarist eşti. Şi apoi, este inadmisibil profesional să îi interzici unui ziarist să scrie ce a descoperit, chiar dacă a dat peste mizerii făcute de ziarişti. Şi jurnaliştii sunt egali în faţa legii. Doar prin anii ‘90 circulau practica şi folclorul că un ziarist nu răspunde pentru nimic. Dacă revenim la aşa ceva, atunci, adio presă liberă, înapoi la epoca Năstase, Iliescu, Ceauşescu!
Reacţiile lui Marius Tucă mă duc inevitabil cu gândul la ce se întâmplă în aceste zile la Cotidianul. Venirea lui Cornel Nistorescu în fruntea ziarului patronat de Vântu a coincis cu un scandal de cenzură cât casa! În blogosferă au apărut tone de comentarii despre blocarea unei dezvăluiri legate de colaborarea cu Securitatea a scriitorului Petru Romoşanu, apropiat al lui Cornel Nistorescu, dar dintre toate cea mai acidă şi care pune întâmplarea într-un context bazat îi aparţine lui Dan Tăpălagă. Prin ce se aseamănă cazurile “Nistorescu”? şi “Tucă”. Ambii au fost jurnalişti cu greutate în urmă cu nişte ani, când a fi Tucă sau Nistorescu însemna a fi egal cu Iliescu sau Constantinescu, dar amândoi nu se pot desprinde de acele vremuri în care influenţa lor rivaliza cu a celor mai puternici oameni în stat. Cu bune şi cu rele. Astăzi, nu mai e aşa. Modelul “guru de presă” a murit şi e bine. Mai multe opinii, mai multă înţelepciune populară. Din păcate pentru cei doi jurnalişti - ăsta mi se pare termenul corect - adaptarea la noile rigori ale profesiei pare dificilă.
Aceste două întâmplări - stropşirea lui Marius Tucă la ziariştii care îşi permit să scrie despre abuzurile ziariştilor şi debutul lui Nistorescu la Cotidianul cu un scandal de cenzură - mă fac să îmi pun serios întrebarea dacă oameni cu imagine în presă, cu vechime şi funcţii importante mai înţeleg ce înseamnă presa liberă, pe bune, în lumea nouă. Este vorba de anchilozarea în amintiri profitabile de presă şi putere din epoca postceauşistă? Sau pur şi simplu este un reflex necondiţionat? Şi într-un caz, şi în altul, imaginea presei libere are de suferit. Dacă banii şi influenţa contează mai mult decât libera exprimare, sorry, dar asta nu e presă liberă! Este ceea ce nu se întâmplă, din fericire, la Adevărul, Cotidianul (grupul celor care ţin steagul sus), Hotnews şi alte câteva baricade ale rezistenţei împotriva cenzurii.
August 3rd, 2009
Nimeni nu mai intelege nimic! Doar distinsa doamna Ridzi ne mai poate lumina. Caci, dupa cum relateaza pe larg colegii de la Cotidianul, acum doar Dumnezeul MTS mai poate stii pe ce a cheltuit ministerul banii!
De vreme ce bosii Pro TV sustin ca ei au scos euroii de la tescherea pentru celebra scena “cu zece scanduri” de pe litoral, atunci unde s-au topit cei 75.000 de euro care apar in actele MTS drept plata pentru scena?
Pana sa ne dea raspunsul ministra risipitoare, merita sa retinem derapajul altor doi tineri politicieni. Primul, Cristian Boureanu - s-a plicstist repede de limbajul decent si a invatat de la profesorul Vadim lectia spumelor la gura. Al doilea, Sever Voinescu - intrat din presa libera in parlamentul uninominal si-a insusit si el arta partizanatului cu orice pret, in detrimentul obiectivitatii care pare sa fi ramas doar o simpla amintire din epoca jurnalistului fara de partid.
Spre deosebire de Sever Voinescu, colegii sai de partid Cristian Preda si Monica Macovei au luat distanta de nefericita Monica Ridzi. Cinste lor ca au avut taria sa nu se faca pres in fata tornadei cu rahat politic si sub presiunea intereselor de sute de mii de euro!
July 3rd, 2009
Ati urmarit vreodata emisiunea “Replay“, realizata de Marian Olaianos, pe TVR 2? Daca nu, va recomand sa incercati. Eu am descoperit-o intamplator si nu mi-a parut rau deloc.
Rataceam acum cateva zile cu telecomanda, aproape de miezul noptii. Nu reuseam sa gasesc o emisiune care sa ma “tina”. Aceleasi fete, aceleasi vorbe, aceleasi tinte, aceleasi injuraturi, aceleasi jigniri. Pe Antene, Realitatea, Prima, GSP, etc - nimic convingator. Ca, de altfel, zilnic. Ajung pe TVR 2. Imaginea nu ma convinge sa raman. Nimic spectaculos, invitat un jurnalist sportiv, studioul obisnuit. Zabovesc totusi cateva secunde, de curiozitate. Emisiunea “Replay” era totusi ceva nou pentru mine.
Imi place normalitatea, tonul calm, atmosfera placuta, invitatia catre curiozitate. Subiectul - Craiova Maxima. Raman. Intru in arhiva cu amintiri placute: Balaci, Cartu, Camataru, Lung, Negrila, Tilihoi, Geolgau, Donose, Stefanescu, Ungureanu, Beldeanu, Crisan! Secvente din meciurile de suflet ale Craiovei Maxima! Culise! Bucurie! Fotbal adevarat!
Imi place tot mai mult. Raman pana la final. Emisiunea curge fin. Marian Olaianos, moderatorul, isi face bine treaba. In sfarsit, am petrecut seara in fata televizorului fara sa ma enervez sau sa simt ca am pierdut timpul degeaba. Ceva altfel in peisajul TV romanesc. Ma bucur. Promit sa revin.
Asta am si facut luni seara. Invitat - Gica Hagi. Am trait aceeasi senzatia de plenitudine sufleteasca. Pana si Hagi era altfel. Emotie placuta, mister, armonie, informatie. Multe reusite. Multe goluri marcate pe terenul profesionalismului. Colegii mei de la sectia TV au reactionat corect si i-au dedicat lui Marian o pagina in ziarul de marti. Va invit sa intrati in lumea “Replay”. Nu o sa va para rau. Macar ca veti privi cu bucurie la fotbalul romanesc de acum 20 de ani si ceva. Va veti simti foarte bine cand va veti gandi la mocirla actuala.
May 13th, 2009
Nu stiu altii cum sunt dar pe mine m-a iritat rau corul antiVanghelie de la televiziuni, cu ocazia Zilei Micului.
Daca ati comutat din plictiseala pe TV (eu m-am riscat cu Realitatea) ati putut vedea o avalansa de injuraturi, cu sau fara diploma de licenta, din partea invitatilor chemati sa faca pe desteptii. Una-doua, Medelin, Parvulescu sau Hanibal s-au intrecut in a-l judeca pe primarele de la 5 pentru paranghelia de 1 Mai din Parcul Izvor.
Ca si cand, vezi Doamne, boborul venit sa se calce in picioare la gratarul cu mici era absolvent al politologiei parvulescului, nu fomist produs de neputinta proprie si “ajutorul” oferit de guvernele postCeasca. Vorba lui Marean: Eu, Vanghelie, mi-s practician, nu literat, asa ca mai slabiti-ma cu studiile voastre!
L-am auzit pe Medelin: ma simt umilit ca s-au inghesuit cu miile la mitetei sfaraind! Hai, zau? Dar, de ce, ma rog, stimate socialist declarat? Nu cumva ai matale coledzi de partid, urmasi nedeclarati ai pecere, le-au garantat fomistilor din parc democratie prospera? Ba daaa. Cu o diferenta mica: au prosperat alde politicienii, au falimentat onor cetatenii. Asta a fost concluzia tranzitiei brucaniene. Ca atare, ciocu’ mic, vorba unui clasic socialist in viata! Spre deosebire de filosofii TV, Vanghelie joaca pe fata. Exista clienti pentru parangheliile lui, se face! Si asta-i poporul produs de urmasii lui nea Nicu! Onoare muncii!
May 2nd, 2009
Previous Posts
