Posts filed under 'Viata'
Na, că ne trezirăm dis-de-dimineaţă şi cu bombe deasupra noastră! În spaţiul aerian naţional, ca să-i citez pe cei pricepuţi în limbajul morselor. Cum nu ducem lipsă de ştiri funny în emisiunea România, s-a găsit iată şi un pământean cu mintea plecată prin altitudini care să se distreze puţin cu avioanele din zori.
Aşa se face că omul inventiv de la malul mării a pus pe jar avioane, piloţi, pasageri, aeroporturi, reporteri, ofiţeri şi alte fiinţe cu treabă. De ce nu s-ar fi distrat puţin? Până la urmă, amenda plus dosarul penal nu sunt un preţ prea mare pentru o senzaţie atât de tare: să bagi în priză toate “sistemele de securitate”! Nu s-a grăbit nimeni să verifice dacă “sursa” e întreagă la căpăţână. Nu, de unde! Alarme peste alarme, explozii de adrenalină, emoţii la mare înălţime. Plus MIG-uri chemate să escorteze aeronava în pericol, cu piloţi “montanţi” ca-n scenele din Top Gun. Ce să mai, tacâm complet!
Mă întreb ce ne-am fi făcut cu toţii dacă nişte fani întru sacrificiu ai lui guru Ben Laden ar fi copiat ideea constănţeanului-terorist! Cred că s-ar fi distrat de minune cu avioanele şi aeroporturile patriei! Doamne-fereşte să-i dea prin cap vreunui fanatic religios să-i pună la încercare pe cei care dirijează traficul aerian…
March 17th, 2010
Cazul Raluca Stroescu a făcut mare vâlvă la noi. Era şi normal, fiind primul deces ultramediatizat: cineva care murise după un efort imens la serviciu. Am intrat atunci cu toţii în dedesubturile tragicei întâmplări, dar şi în fenomen. De ce e nevoie ca un om să moară la muncă?Nu mai reiau explicaţii specialiştilor. Banul, societatea modernă, dorinţa de avansare profesională, setea de mai mult, comparaţia cu bunăstarea vecinului, ratele, etc.Carmen Ramona Cîciu, 34 de ani, mamă a doi copii minunaţi, se zbate acum între viaţă şi moarte vrând parcă să ne aducă aminte că am trecut prea uşor peste moartea Ralucăi Stroescu. Familia şi colegii spun despre Carmen Ramona că a intrat în comă în urma suprasolicitării de la serviciu. Se temea să nu-şi piardă locul de muncă, după ce firma la care lucra făcuse mai multe concedieri. E criză doar.Sper din tot sufletul ca tânăra mămică să nu ne părăsească şi să rămână alături de cei doi copii dragi. Ne va fi tuturor de mai mult folos aici. Pentru că nu avem nevoie să ne aducem aminte astfel de Raluca Stroescu. E de-ajuns coma. Nu moartea sa ne va pune mai mult pe gânduri. Iar gândurile trebuie să caute răspunsuri mari. La întrebări la fel de mari? Merită? Nu se poate şi altfel? Şi dacă da, cum? Nu cumva felul în care nu conduce viaţa „societatea modernă” este greşit? Sau nu cumva în interiorul nostru se găseşte o resursă nebănuită pe care ne teme să o accesăm? Au copiii noştri nevoie de mai mulţi bani sau de mai mult timp şi dragoste? E vitală comparaţia cu bunăstarea altora? Cum putem înfrânge aşteptările materiale, dorinţele exagerate. Unde trebuie căutate echilibrul şi cumpătarea? Multe întrebări, foarte puţine răspunsuri. Dar trebuie să le privim în faţă. Mai des. Mai apăsat. Mai sincer. Şi mai curajos. Fără frică. Fără să mai moară oameni din prea multă muncă…
March 10th, 2010
Hunedoreanul din povestea asta poate fi subiect de roman. Sau de film. Nici nu-i va suna telefonul de trei ori şi parcă aud că-l caută producătorii de la Discovery.
Nici eu n-aş putea rata subiectul dacă aş lucra în televiziunile de peste mări şi ţări, indiferent ce distanţă m-ar despărţi de cazul cu pricina. Ca ziarist, mulţumesc cerului că întâmplarea e la doi paşi de mine. Ca om, n-aş fi vrut să aud de o astfel de ştire niciodată. Căci, indiferent cât de provocator dpdv jurnalistic este subiectul, nu e o fericire să ştii că unui semen i s-a putut întâmpla aşa ceva. Şi încă i se mai întâmplă!
Pentru că nea Viorel Negrilă poartă în spinarea-i de oţel un vârf de cuţit de mai bine de şase ani!!! Se întâmplă în România unde domnul Lăzărescu din filmele triste ale sistemului nostru sanitar începe să fie clonat fără voie prin mai toate spitalele. Cu o viteză demnă de o cauză mai bună a medicinei de urgenţă.
Stop! Nu generalizaţi! Ştiu replica. Şi e corectă. Avem mulţi pacienţi “Lăzărescu”, dar şi destui, din fericire, purtători demni de halate albe. Însă asta nu poate fi o scuză. Şi nici sistemul imunitar zdravăn al lui Viorel Negrilă nu poate şterge cu buretele fapta asistentelor de la Deva care au decis să-i coasă clujeanului rana cu lamă de cuţit inclusă.
Într-adevăr, mare minune că omul a trăit până acum - şi, slavă Domnului!, trăieşte încă bine mersi - cu vârful de cuţit lângă coloana vertebrală. Altfel, nici măcar n-am mai fi aflat de noua grozăvie. Putea să moară de zeci de ori până acum şi toată lumea ar fi spus “ce să-i faci, i-a sunat ceasul sărmanului”. Nu! Ajunge! Gata cu fatalismele! Bine că l-au ţinut oasele pe nea Viorel ca să taie şi instanţele medicale în carne vie. Dacă, în general, când moare un “domn Lăzărescu” prin sau printre spitale de vină e mortul, ei bine, acum victima chiar trăieşte. Aşadar, să ne minunăm şi să aşteptăm totuşi Colegiul Medicilor. Acum, acest organism de profil susţine că nu se bagă. Totuşi…Încă mai poate salva ceva din onoarea sistemului. A, şi să nu uităm! Până atunci poate-i scoate cineva şi cuţitul din spatele lui nea Viorel…Sănătate!
February 3rd, 2010
Aveţi dreptate. Copiii nu trebuie influenţaţi să refuze şcoala. Sau să o treacă la “şi altele”. Nu, nicidecum. Ei trebuie doar SĂ CONŞTIENTIZEZE de unii singuri că e mai bine să ai şcoală, decât să n-ai. Dar nu de frică. De frica profesorilor sau a părinţilor. Nu. Ştiu. Fiece părinte îşi doreşte să se mândrească în faţa rudelor sau prietenilor cu deşteptăciunea urmaşilor. Aşa se naşte presiunea. Din orgoliu prost înţeles. Mai multă grijă, înţelegere - chiar pentru ce nu merge în viaţa elevului - nu strică.
Nu sunt de acord nici cu aceia care propovăduiesc doctrina învăţământului neobligatoriu. O tâmpenie! Nu e obligatoriu pentru cine nu are nevoie de el. Fără educaţie, ştim cu toţii, nu existăm ca oameni. Vă mulţumesc pentru opinia dv. interesantă şi vă mai aştept să schimbăm păreri.
November 19th, 2009
Dacă nu aţi citit articolul despre elevul din Tg Jiu care s-a sinucis pentru note proaste la matematică, o puteţi face aici. Vi se pare o ştire de fapt divers? Poate. Dacă privim prin prisma numărului de copii morţi. Dacă însă privim din perspectiva presiunii aberante pe care o suportă elevii, dinspre şcoală şi familie, atunci nu mai e o ştire comună. Şi chiar nu e!
Personal, am crescut cu presiunea asta. Mi-a dat Dumnezeu şansa să nu clachez. Şi mulţi au reuşit. Dar ştiu cazuri de colegi de generaţie care n-au putut depăşi necazurile. Am avut bun prieten care s-a sinucis pentru că n-a luat un examen la facultate. Au mai fost şi alţii, din nefericire. Au rămas familii distruse, vieţi irecuperabile, şcoli cu doliu, profesori marcaţi. De unde toate astea?
Din cauza unui sistem şcolar tembel şi a exigenţei aberante a familiilor, avem un opis prea întunecat cu elevi plecaţi pe lumea cealaltă. Nu vreau să trag concluzii pripite sau să pretind analize superpertinente. Nu am studiat cu subiect şi predicat fenomenul, de aceea nu mă hazardez. Dar mă pot întreba şi eu, ca omul, ca fost elev, ca fost copil: chiar e nevoie ca o familie să pună presiune atât de mare pe un copil în aşa fel încât dacă nu ia 10 sau nu trece clasa să ştie bine că va fi vai şi-amar de capul lui? Trebuie să fie frica argumentul suprem ca filosofie de a supravieţui în această lume? Chiar e o tragedie dacă odrasla nu poate sau nu vrea? Până la urmă, şi puştii trebuie să-şi mai hotărască singuri destinul. Sigur, nu au maturitatea să o facă, dar în cele din urmă chiar şi repetenţii îşi găsesc calea lor.
Nu mai punem la socoteală încărcarea exasperantă la care este supus încă elevul zilelor noastre. Au trecut zeci de ani şi programa se reduce la o simplă idee: să le băgăm cu tona carte pe gât că aşa se fac oameni! Materii peste materii, ore, meditaţii, lecţii suplimentare, examene, admitere etc. Cu o astfel de presiune pe umeri, başca supravegherea părinţilor, elevii au garantată calea pentru a claca. De aici şi până la sinucidere nu mai decât un pas. Cred că viaţa copilului tău merită mai mult decât o notă bună la matematică. O vorbă bună acasă, o privire înţelegătoare din partea colegilor, un mic ajutor din partea profesorului, o exigenţă omenească - fără spaima zilei de mâine- toate acestea sunt gesturi care pot salva destine. Abia după ce ne vom adapta acestei optici vor înţelege şi guvernaţii Educaţiei să schimbe radical şcoala românească, astfel încât elevul să înveţe ce-i place, ce simte că-i folosesşte, nu ce-l obligă oricine, orice şi oricum. Câţi copii trebuie să mai moară pentru note proaste?
November 18th, 2009
Dumnezeu n-a mai avut răbdare. Aşa speram într-un editorial de zilele trecute din Adevărul. Însă, aşa cum spuneam şi acolo, Dumnezeu deţine codul destinului pentru fiecare dintre noi. Iar pentru maestrul Dinică pesemne că planul pe acest pământ s-a încheiat. Mă deprimă să scriu din nou pe tema unei pierderi umane din categoria “genii”. Pentru că am făcut-o chiar de curând, atunci când un alt mare artist, Nicu Constantin, ne-a spus adio.
Iar atunci am fost, inevitabil, nevoit să-i trec în revistă pe ceilalţi mari artişti ai scenei şi filmului care ne-au părăsit. N-o s-o mai fac şi acum. Ca mulţi alţi spectatori, mă simt mai gol pe dinăuntru fără Gheorghe Dinică printre noi. Şi fără toţi ceilalţi titani. Mă rog pentru sufletul maestrului, dar sunt împăcat cu gândul că acolo, în ceruri, îngerii ştiu mai bine care e locul unor OAMENI ca Gheorghe Dinică.
Mă emoţionează vorbele celor care simt durerea dispariţiei. Am găsit multe pe forumul www.adevarul.ro, dar am ales mesajul semnat “ciprian lazar”, pe care îl postez mai jos, pentru că el exprimă mai bine decât aş putera s-o fac eu ce înseamnă plecarea lui Gheorghe Dinică. Dumnezeu să-l aibă în pază! Şi îl are deja. Pentru că are în ceruri un înger în plus.
Mesaj trimis de ciprian lazăr:
un artist complet, desavarsit.un geniu.
l-am iubit. asa cum iubesti un geniu.
un artist complet, desavarsit. nemarginit in talent.
un om deosebit, rar.
viu in amintirea noastra si dureros ca nu-l vom mai putea vedea jucand, aplauda si multumi.
multumim lui Dumnezeu ca ati existat.
sa va odihniti in pace impreuna cu ceilalti titani plecati foarte devreme…
November 10th, 2009
Interesant cazul dv. Dar nu mă miră. M-aţi pus de fapt în gardă, pentru că am făcut şi eu cererea de instalare a unui pachet Dolce şi s-ar putea să păţesc la fel.
Însă, dacă vă încălzeşte cu ceva, eu am păţanii cu Digi TV. Sunt abonat la “lighean”, dar nu văd nimic la televizor de vreo lună de zile. Purici, doar. Am sunat la ei şi robotul îmi cer nu’ş ce cod de cartelă. Dacă nu-l ai, pa! Am luat receiverul în braţe, l-am dus la sediul Digi unde achit factura, iar acolo o distinsă dşoară plictisită mi-a transmis că nu pot lăsa hardughia la ei şi mi-a dat un număr de telefon la care să fac o sesizare. Acelaşi număr unde robotul îmi cere codul pe care nu-l am. Adică, să mori cu ligheanu-n braţe, nu alta! Mulţumesc pentru postul dvoastră!
November 10th, 2009
E o formulă deja celebră. “Tipul de la cablu” ne-a rămas moştenire orală după filmul cu acelaşi nume avându-l în prim-plan pe actorul Jim Carrey. Să-i mulţumim celui mai tare artist în expresii faciale de la Hollywood pentru sintagma pe care noi am preluat-o de fiecare dată când a fost nevoie să ne facem vorbă despre necazurile cu firmele de cablu.
Începem în “Adevărul” o campanie - nu e o noutate absolută - prin care vrem să tragem UN NOU SEMNAL DE ALRMĂ despre serviciile companiilor care furnizează programe TV pe cablu şi numai. De ce? Pentru că de ani de zile tot scriem şi degeaba! Firmele de cablu îşi iau banu’ bine-mersi, aleargă disperate după tot mai mulţi abonaţi, în timp ce tot mai mulţi clienţi se plâng de calitatea serviciilor.
Dacă tot vorbim de Revoluţie, ei bine, chiar avem nevoie de o revoluţie în domeniul serviciilor şi al protecţiei consumatorului. De 20 ani, în afară de OPC-uri şi alte instituţii înfiinţate în numele interesului consumatorului, mai nimic nu se petrece în plan real. Telefoane peste telefoane date la firmă dacă ţi-a picat cablu’, săptămâni de aşteptare pentru remedierea unei defecţiuni, etc.
În rest, dacă nu plăteşti factura la timp, îţi taie băieţii semnalul de nu te vezi. Dacă vrei să îţi schimbi operatorul, se poate doar pe hârtie, în viaţa dură e aproape imposibil pentru că firmele şi-au împărţit monopulul pe cartiere. Plus câte şi mai câte. Ok, la ce bun o nouă campanie - veţi spune - dacă atâţia ani la rând nu s-a schimbat nimic? Nu, nu aşa avem voie să gândim. Poate că nu vom schimba nimic peste noapte, dar trebuie să ne strigăm păsurile. Scrieţi-ne necazurile de care v-aţi lovit voi în relaţia cu operatorii de cablu. Aşteptăm cazuri, ponturi, plângeri, orice ne poate ajuta să le batem obrazul celor care cred că li se datorează totul şi că ei nu datorează nimic.
November 8th, 2009
După mesajul de ieri cu mobilizarea pentru rezolvarea flagelului câinilor vagabonzi, o altă doamnă arată că “îi pasă” de România. De astă-dată, e vorba despre piaţa ONG-urilor. Nu ştiu prea multe despre lumini şi umbra din această lume, dar ce ştiu este că acolo unde se înghesuie prea multe ONG-uri să facă treabă (vezi cazul maidanezilor) nu iese nimic bun. Ofer spaţiu acestui mesaj pentru că are legătură cu cel dinainte şi pentru că fenomenul “ne pasă” trebuie încurajat
Stimata domna,
Am citit acum vreo 2 saptamani opiniile Dvs.privitoare la societatea civila,dar din pacate adevarul este ca populatia se afla intr-o grava eroare datorita necunoasterii mecanismului din democratiile avansate, pentru societatea civila.
> > Va trimit atasat un material privitoare la societatea civila.
> > Precizari privitoare la articolul”De ce in Romania
> societatea civila este doar partial functionala”:
> > -”3 oameni pot infiinta un ONG si 3 ONG-uri pot infiinta o
> > federatie”;Aceasta situatie este doar un exemplu;Conform legislatiei
> > pentru ONG-uri,intre 1-3
> oameni pot infiinta un ONG si 2 ONG-uri pot infiinta o federatie.
> > -Bibliografie:Saptamana financiara,04.09.2006
> > Codul fiscal
> > Legislatia pentru ONG-uri,
etc
> >Situatia trebuie remediata prin legislatie,deoarece pana acum
> >fondurile
pentru unele ONG-uri au ajuns la privilegiati si au fost tinute secrete prin legea tacerii.Daca credeti ca vreti sa va implicati pentru mai mult va stau la dispozitie,deoarece am ceva experienta.
> > Cu stima,Ildiko Badescu (tel.0740079617)
November 3rd, 2009
Tocmai când mă pregăteam să plasez pe blog câteva impresii de prin mallurile bucureştene (veţi găsi bătălia de opinii în Adevărul de Seară Bucureşti), am aflat că un proiect de acest gen a intrat în faliment. Găsiţi aici de ce nu mai apare un nou mall în sectorul lui Vanghelie.
Ideea e că, deşi e criză pe piaţa de malluri (am văzut pe targujiu.adevarul.ro că şi mallul din oraşul lui Brâncuşi e în faza de stand by), Bucureştiul rămâne cea mai dinamică metropolă a ţării. Aşa se explică şi deschiderea mallului Cotroceni. Aştept impresii de la cei care i-au călcat pragul. Nu de alta, dar să ştiu dacă merită să stau două ore în trafic pentru a ajunge din Pipera în Afi Palace Cotroceni…
November 2nd, 2009
Previous Posts
